Este 1 Decembrie şi fiind Ziua noastră Naţională fără dubiu că o sărbătorim şi prin bucate tradiţionale româneşti.
Dar care sunt acestea, cât sunt ele de tradiţionale, în ce măsură ne aparţin şi de când?
În primul rând, despre ceva cu totul românesc, atestat documentar în acte oficiale putem vorbi de relativ puţin timp, din 1862 încoace, de la Mica Unire sub Alexandru Ioan Cuza. Numele de “România” şi de “român” a apărut după unirea politică a Moldovei şi a Ţării Româneşti, deci tot ce a fost înainte de acest fapt istoric a purtat în bucătărie nume aferente regiunilor din care este compusă ţara noastră, nume care se păstrează şi astăzi.
Nu întâmplător denumirile unor feluri de mâncare populare la noi includ regiunea de provenienţă, exprimând particularităţile lor: moldovenească, ardelenească, muntenească, dobrogeană. În susţinerea acestei idei avem, de exemplu, borş moldovenesc, bulz ardelenesc, tocană muntenească sau cacik dobrogean.
Nu se poate spune însă cu precizie când a apărut mâncarea autentic-românească, sau mai bine spus, nu se poate delimita istoric ce ne aparţine 100%, pentru că de-a lungul timpului totul s-a petrecut sub formă de melanj continuu, la nivel cultural, lingvistic şi gastronomic. Acest fenomen este valabil în istoria oricărui popor, mai ales că în trecut migraţiile erau un mod de viaţă.
Totuşi există dovezi că în spaţiul carpato-danubiano-pontic, mâncarea noastră îşi are izvoarele în primul rând la geto-daci, romani, celţi, apoi mai târziu la otomani, sârbi, ruşi, austrieci, germani, francezi, italieni, etc.
Cercetările arheologice arată că, în neolitic, oamenii cultivau pe teritoriul de azi al României, grâu (mai multe specii decât azi), orz, ovăz, secară şi mei, aşa că mămăliga noastră are o istorie relativ scurtă, de aproximativ 350 de ani, la ceva vreme după ce porumbul a fost adus din America şi a înlocuit definitiv meiul pe care îl foloseam la pregătirea mămăligii.
Aşadar, o influenţă importantă şi de bun augur în gastronomia europeană (implicit românească) a avut-o descoperirea Americii de către Cristofor Columb (1492), aducându-se mai întâi în Europa de Vest ingrediente care până atunci nu existau: porumb, fasole, roşii, ardei, cartofi, dovleac, floarea-soarelui, cacao şi alte câteva zeci de soiuri de plante comestibile. Drept urmare, reţetele s-au diversificat şi au început să circule peste tot, nestingherite şi fără vize.
Cu toate că au o tradiţie bine împământenită la noi şi în ciuda aşteptărilor, sarmalele, mămăliga, ciorba şi mititeii nu sunt totuşi invenţii pur româneşti, deşi unele surse internaţionale gastronomice ne menţionează ca fiind inventatorii lor.
Suntem apreciaţi fără dubiu oriunde în lume pentru modul inventiv şi savuros în care combinăm ingredientele, deci implicit pentru gusturile bogate pe care ne place să le dăm tuturor felurilor de mâncare. Practic, fără modestie, tot ce mai există asemănător, nu poate fi comparat cu ce oferim noi. ;)
Spre bucuria noastră, în Larousse şi “Dictionary of Classical and Modern Cookery” următoarele feluri de mâncare sunt considerate autentic româneşti: ardei umpluţi, brânză telemea din oaie (plus vacă sau bivoliţă), ciorbă: de văcuţă, pasăre, peşte, perişoare, potroace, burtă, rădăuţeană, bănăţeană, ardelenească de carne de porc afumată, ardelenească de cartofi cu tarhon, ciulama de pui, ghiveci călugăresc, iahnie de fasole, iahnie de ciuperci, mămăligă, mititei, musaca de vinete, ochiuri româneşti pe mămăligă, papanaşi cu smântână, perişoare cu verdeaţă, pastramă, plachie de crap, plăcintă dobrogeană, plăcintă moldovenească (poale-n brâu), raţă cu castraveţi muraţi, raţă pe varză, salată de icre (crap, ştiucă), salată de vinete, salată de boeuf cu maioneză, saramură de peşte (crap, biban), sarmale în foi de varză (plus în foi de viţă şi în foi de spanac), şerbet de trandafiri, tocană cu mămăligă, tochitură, vinete împănate cu usturoi, cârnaţi (de Pleşcoi, cârnaţi afumaţi), tobă, slănină afumată, bulzul cu brânză de burduf, varză a-la- Cluj, fasole cu afumătură, cozonac, dovleac copt, drob, zacuscă (de ghebe, de vinete), piftie.
Şi lista este mult mai lungă, dacă am răsfoi mai multe surse decât cele menţionate şi dacă ne gândim că fiecare bucătărie are propriile secrete, plus variaţii pe aceleaşi teme.
Ca fapt divers, în susţinerea gusturilor româneşti autentice, se pare că dintre toate legumele, cel mai mult ne place porcul. ;) Cel puţin aşa arată cifrele - jumătate din carnea consumată de români este cea de porc, deşi din punct de vedere istoric, pe teritoriul ţării noastre creşterea caprelor, a oilor şi a vacilor a precedat, se pare, creşterea porcilor.
În ansamblu, ne definesc felurile de mâncare care sunt strâns legate de evenimentele importante din timpul anului (revelionul, de exemplu) şi sunt influenţate de anotimpuri, de regiuni sau de religie. De exemplu, avem mâncare specifică de Crăciun – dintre care amintim preparatele din porc şi cozonacul, de Paşti – când nu lipseşte friptura de miel şi pasca, mucenicii, mâncarea de post sau cea specifică unor situaţii cu implicări religioase: la praznice şi înmormântări - coliva.
Tradiţiile, obiceiurile şi superstiţiile au de asemenea un cuvânt de spus în bucătărie, influenţând nu de puţine ori meniurile. Un exemplu apropiat este noaptea Sfântului Andrei (30 noiembrie), care deşi este o sărbătoare creştină, este un prilej de practică “ocultă”, cu turte sărate frământate pentru aflarea ursitului fetelor de măritat şi cu feluri de mâncare în care usturoiul este ingredientul cheie.
Aşadar, tradiţionalul culinar românesc este o legendă şi o epopee în sine, un tot complex, un tot compus din ce se găteşte frecvent şi cu drag la noi, care a rezistat câteva generaţii - zeci de ani şi pe care l-am primit moştenire.
Mai departe îl vom lăsa mai bogat, reinventat, păstrând însă baza de preparare nemodificată, pentru că “tot ce-i românesc, nu piere”. Mai ales dacă porneşte din inimă şi din bucătărie. ;)
Alte articole care te-ar putea interesa:
